n-au fost genele albe
ale brazilor înzăpeziți cu fire argintii
lacrimi de diamant
expirate-n agonie

a fost o dorință ascunsă-n
sclipirile acelor ochi de îngeri
nechemați

împăturită într-un mormânt vișiniu
sălășuia uitată
și picura pentru fiecare moment
o comoară irecuperabilă
de grație inutilă

inima mică de corbișor
niciodată nu și-a putut opri
bătaia cea mai profundă:
diadema micuță
unor rugăminți ruginite

când ți-e roua castel de vise-n nori?
sublimă-n lumea orfană, funcțională –
care-ți plânge-n străfund sufletul
încețoșat
pe buze ne-ntelegatoare
de batjocură

astfel, încât să poată vedea dragostea ta
în favoarea altora
știindu-ți jertfa gralului sub coconul de nea

inimă mică de corbișor
ruptă din piept atroce

până când acesta – lovit fatal
șoptește-un cântec trist, dar magic:

niciodată să nu culegi trandafiri albi
fără să le mângâi ghimpii!
strânge-le adânc în inima ta caldă
și colorează-le corpul tremurând de zăpadă
cu slavă purpurie
și mori cu promisiunea lor

la pieptul tău, lipsit de respirație
să nu ofilești nicicând
.
.
.
© j.w.waldeck 2009
.
please do not USE anything
of my work!